Luceafarul de mihai eminescu

-          apare în 1883 în Almanahul Societăţii, „România Jună”

-          este în acelaşi an reprodus în „Convorbiri literare"

Geneza: izvoarele de inspiraţie ale poemului sunt diverse şi complexe

1. folclorice: basmul românesc Fata în grădina de aur, ccules şi publicat de Richard Kunish, prelucrat de Eminescu iniţial într-un poem purtând acelaşi titlu (O frumoasă fată, de împărat, izolată de tatăl ei într-un castel captează atenţia unui zmeu care se îndrăgosteşte dc ea. Ea se sperie de nemurirea acestuia şi-l respinge, cerându-i să se întoarcă la, ea doar dacă poate deveni muritor. Zmeul merge la Dumnezeu căruia iî cere să-1 dezlege de nemurire, dar acesta refuză. Întors pe pământ, o vede pe fată fugind în lume cu un fecior de împărat de care se îndragostise şi furios prăvăleşte o stâncă peste ea, iar pe el îl poartă într-o fabuloasă Vale a Amintirii unde îl lasă să moară de durere)

2. mitologice: motive din mitologia greacă, Indiană, creştină

3. filozofice: ideile filosofice ale lui Arthur Schopenhauer care diferenţia omul comun de geniu potrivit următoarelor trăsături

Geniu	Om comun
Inteligenţă (raţiune pură) Obiectivitate Capacitatea de a-şi depăşi condiţia Puterea de a se sacrifica pentru un ideal Aspiraţia spre cunoaşterea absolută Singurătate Nefericire	Instinctualitate Subiectivitate Incapacitatea de a-şi depăşi condiţia Voinţa de a trăi (instinct de conservare) Orinţa de a se împlini în plan uman/ material Sociabilitate Fericire

4. biografice: propria viaţă transformată în simbol al vieţii boeme a romanticilor în general şi a geniului în particular

Genul şi specia: Este un poem filosofic care prezintă trăsături ale tuturor genurilor literare:

-          genul epic: interferenţa modurilor de expunere – naraţiune şi dialog, prezenţa unui narator, povestirea unor acţiuni la persoana a treia, existenţa unor personaje, construcţia gradată a subiectului pe momente ale subiectului, număr mare de verbe, formule specifice de adresare, formula de introducere a basmului – „a fost odată”

-          genul dramatic: existenta a patru tablouri, succesiunea de scene dramatice dialogate, descifrarea unui conflict prin intermediul dialogului

-          genul liric: elementelor de prozodie şi versificaţie, figuri de stil şi imagini artistice, existenţa unui lirism obiectiv al măştilor (personajele şi chiar naratorul nu sunt decât măşti ale eului liric care se proiectează pe sine în diferite ipostaze)

-          sinteză de specii lirice: alegorie, meditaţie, elegie, idilă, pastel

Tema: problematica omului de geniu în raport cu oamenii comuni (societatea), cunoaşterea şi iubirea: „Aceasta e povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte moartea şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc”

Structura: este alcătuit din patru tablouri cu un număr variabil de secvenţe desfăşurate pe două planuri care alternează şi uneori interferează:

TABLOUL	PLANUL	SECVENŢA	STROFELE
TABLOUL I (1-43) Iubirea dintre Luceafăr şi fata de-mpărat	Terestru/ Cosmic	1.    portretele celor doi protagonişti 2.    întâlnirea şi naşterea iubirii 3.    coborârea angelică 4.    coborârea demonică 5.    hotărârea de jertfă	1-7 8-13 14-24 25-40 41-43
TABLOUL AL II-LEA (44-64) Idila dintre Cătălin şi Cătălina	Terestru	1.    portrele celor doi 2.    lecţia de dragoste oferită de Cătălin 3.    conflictul psihologic dintre iubirea pentru geniu şi cea pentru om 4.    alegerea muritorului	44-47 48-55 56-62 63-64
TABLOUL AL III-LEA (65-86) Marele zbor spre origine şi dialogul cu Dumnezeu	Cosmic	1.    zborul cosmic 2.    haosul şi geneza 3.    rugăciunea şin spaţiul cosmic 4.    inefabilul răspuns	65-66 67-70 71-74 75-86
TABLOUL AL IV-LEA (87-98) Hyperion revine la menirea sa	Terestru/ Cosmic	1.    cadrul natural 2.    rugăciunea omului şi invocarea finală către Hyperion 3.    eliberarea geniului de povara iubirii pământene	87-89 90-96 97-98

 Tabloul I: Debutează cu formula de basm care plasează povestea de iubire într-un timp şi spaţiu general valabile şi sugerează încă de la început irealitatea idilei.

Versurile următoare conturază portretul fetei de împărat care se transformă într-un simbol al tinereţii şi inocenţei. Portretul fetei este concretizat prin intermediul unor superlative şi comparaţii de factură populară care exprimă, deodată, frumuseţea, perfecţiunea - „prea frumoasă fată”, unicitatea - „era una”, sacralitatea -  „Cum e fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele”, dar ni se oferă şi o motivaţie a aspiraţiei ei către superior.

De altfel, fata de împărat poate fi considerată şi un simbol al omului comun care aspiră către împlinire, doreşte să-şi depăşească condiţia strâmtă, limitată de muritor. Astfel, fata îşi îndreată atenţia către Luceafăr, de care se simte atrasă tocmai datorită superiorităţii şi nemuririi lui. Atracţia este reciprocă, Luceafărul regăsind în fată modalitatea de relevare a sentimentelor umane necunoscute lui, o cale de cunoaştere şi implicit de desăvârşire. Întâlnirea celor doi are loc în oglindă, în somn, în vis, spaţii ale nonrealităţii sugerând imposibilitatea unei întâlniri reale.

   Fata rosteşte două chemări iar Luceafărul se smulge din sfera sa si se întrupează din cer şi mare într-un „tânăr voievod” şi din noapte şi soare într-un „mort frumos cu ochii vii” un zburător angelic şi demonic care o sperie prin nemurirea lui, astfel încât fata îi refuză cererea de a-l urma (intuind că aceasta înseamnă moartea) şi îi cere la rândul ei să devină muritor.  Fluxul alegoric din prima parte a poemului se încheie cu decizia Luceafărului de a recurge la sacrificiul suprem, de a-şi jertfi nemurirea

Tabloul al II-lea descrie o idilă pământească între fata de împărat devenită Cătălina şi Cătălin.  La polul opus Luceafărului şi chiar fetei de împărat, Cătălin este „viclean copil de casă”, „Băiat din flori şi de pripas,/
Dar îndrăzneţ cu ochii”, reuşind să o înveţe pe fată meşteşugul iubirii, după modelul vânătoului şi schimbând traseul privirilor ei dinspre „în sus” către „în jos”. Fata ajunge astfel să-şi piardă unicitatea devenind „frumoasă”, „mândră”, „copilă”, „Cătălina” - nume asemănător cu al muritorului tocmai pentru a demonstra asemănarea celor doi. Ei sunt exponenţi ai aceleaşi lumi, simbolul perechii în plan uman.

Când fata conştientizează asemănarea de structură şi de ideal cu muritorul Cătălin acceptă dragostea acestuia uitând „visul de luceferi”.

Tabloul al III-lea cuprinde calatoria Luceafarului printre stele si convorbirea cu Demiurgul (materia universală, superior organizată, absolutul).

Prima secvenţă suruprinde zborul cosmic, cuprinzând o viziunie cosmică grandioasă, depăşind cu mult cunoştinţele comune ale contemporanilor lui Eminescu: viteza cu care zboare Luceafarul este viteza Luminii: "Căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe", spaţiul cosmic este într-o perpetuă cosmogonie: „Vedea ca-n ziua cea dentâi/ Cum izvorau lumine”, elementele sunt dominate de forţa de atracţie care nu lasă loc dezordinii: „O sete care-l soarbe”

Poetul materializeaza ideile abstracte, surprinde concret ideea originii lumii, a infinitului, a forţelor cosmice:  viteza luminii este concretizat prin fulger: "Parea un fulger neîntrerupt / Ratacitor prin ele", naşterea universului  prin apariţia luminii, haosul prin vai si dealuri: „Şi din a haosului văi”

Peisajul cosmic scapă oricărei determinări temporale şi spaţiale, pentru ca Luceafărul reface in sens invers istoria creaţiei: "Caci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaste, /Şi vremea-ncearca în zadar / Din goluri a se naste // Nu e nimic si totusi e / O sete care-l soarbe, / E un adânc asemene / Uitarii celei oarbe."

Spatiul unde traieste demiurgul este infinitul, neantul adânc, ca abisul uitarii, caracterizat de groaza propriului vid si de setea de absorbtie. Luceafarul este un urias ce strabate luminile de stele, depaseste creatiunea, e mai presus de spatiu, timp, moarte, si prin aceste asemanari egal cu demiurgul. Umanizarea Luceafarului se realizează printr-un singur cuvânt - "dor" din versul: „El zboară, gând purtat de dor".

A doua secvenţă surprinde convorbirea cu Demiurgul, stabilind încă de la început condiţia de fiinţă sortită eternităţii, eternitate pe care însă nu o mai doreşte: " De greul negrei vecnicii/ Parinte, ma dezleaga". El nazuieste catre uman, către statutul de fiinţă muritoare, singura capabilă de cunoaştere prin iubire: "Reia-mi al nemuririi nimb / Si focul din privire/ Si pentru toate sa-mi în schimb/ O ora de iubire”. Motivul orei de iubire este frecvent întâlnit în lirica eminesciană, surprinzând condiţia superioară a omului de geniu, singurul capabil de sacrificiul suprem pentru implinirea unui ideal. Motivul apare si in poemele Pe lângă plopiii fara sot: „O ora sa fi fost amici/ Sa ne iubim cu dor/ S-ascult de glasul gurii mici/ O ora si sa mor” sau in Sara pe deal: „ Astfel de noapte bogata/ Cine pe ea n-ar da viata lui toata”

Refuzul  Demiurgului este dublu motivat.

 Luceafarului îi este refuzata cerearea pt. ca el face parte dintr-un întreg, pe care l-ar descompune. Lumea insasi ar trebui sa moara, ar însemna ca însusi Demiurgul sa se atinga pe sine, sa isi nege perfectiunea: „Îti dau catarg langa catarg/ Ostiri spre a strabate/ Pamantu-n lung si marea-n lat/ Dar moartea nu se poate”.

În discutia cu Demiurgul, Luceafarul primeste pt. prima data numele de Hyperion care în limba greaca (hype-ion) înseamna cel care merge deasupra si care reprezinta omul ca fiinta morala superioara. (În mitologia greaca, spune Hesiod, Hyperion este considerat fiu al cerului, tata soarelui si al lunii. Dupa Homer el este un titan ucisi si care ar fi devenit însusi soarele - lumina , intelepciunea).

Pe de alta parte, cererea lui Hyperion este refuzată si datorita absurditatii dorintei unei conditii inferioare. Este astfel realizata antiteza intre lumea oamenilor comuni si lumea fiintelor superioare: „Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte”, în timp ce „piară oamenii cu toţi, S-ar naşte iarăşi oameni./ Ei numai doar durează-n vânt/ Deşerte idealuri /.../ Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte/ Toti se nasc sprea a muri/ Si mor spre a se naste”

Imposibilitatea  de a mai cobori  treptele de oraganizare ale materiei universale il determina pe Demiurg sa ii ofere in schimb orice ar putea constitui marirea umana: intelepciune, har artistic, putere: „Cere-mi – cuvantul meu dentai -/ Sa-ti dau intelepciune?” „Vrei sa dau glas acelei guri/ Ca dup-a  ei cantare/ Sa se ia muntii cu paduri/ Si insulele-n mare?” „Ti-as da pamantul in bucati/ Sa-l faci imparatie// Iti dau catarg langa catarg/ Ostiri spre a strabate/ Pamantu-n lung si marea-n larg”

 Dialogul ia sfârsit prin sublinierea de catre demiurg a inutilitatii sacrifiului: "Si pentru cine vrei sa mori?/ Întoarce-te, te-ndreapta/ Spre-acel pamânt ratacitor/ Si vezi ce te asteapta"

Tabloul al IV-lea surprinde idila pamanteasca dintre Catalin si Catalina, intr-un cadru romantic, accentuand ideea implinirii aspiratiei spre fericire a perechii pamantene. Atmosfera este feerica, intima protectoare pentru cei doi tineri, recreata prin intermediul unor motive tipic romantice, specific eminesciene: sara, luna, tramurand din apa, cranguri, mandri tei. In acest cadru ne este relevat un altfel de Catalin decat cel jucaus din cel de-al doilea tablou. Seriozitatea lui Catalin  este simbolica, eul liric sugerand metamorfoza barbatului prin dragoste. Barbatul comun, intamplator, devine barbatul unic prin dragoste: „Durerea mea o curma/ Caci esti iubirea mea dentai/ Si visul meu din urma”

Imaginea tradarii este de fapt o revelatie a schimbarii specific umane sub impulsul timpului care nu lasa nimic identic cu sine. Nimic nu ramane la fel. Totul este dominat de miscare, de schimbare, de moarte

A treia invocatie a Luceafarului semnifica dorinta fiintei pamântene de a-si prelungi fericirea prin protectia unei stele cu noroc: „Cobori in jos, luceafar bland/ Alunecand pe-o raza/ Patrunde-n codru si in gand/ Norocu-mi lumineaza”

Refuzul Luceafarului este de fapt constatarea diferentelor fundamentale între cele doua lumi: chip de lut – nefiinta capabila de orice forma, cercul stramt – nemarginire, norocul – determinare, mortalitate – nemurire, caldura/ pasiune/ schimbare – rationalitate/ raceala/ identitate cu sine: „Ce-ti pasatie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?// Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece”

Finalul este tipic schopenhauriean. Tonul nu este de amărăciune sau de tristeţe, ci de seninătate rece a fiinţei care şi-a înţeles statutul superior şi însingurarea.

Particularităţi stilistice:

Poemul eminescian este o capodoperă nu numai prin profunzimea ideilor, ci şi prin perfecţiunea formei , prin acea potrivire fără greş a cuvintelor limbii române, astfel:

Nivelul fonetic: prezenta unor fonetisme specific moldovenesti, cu valente arhaice: răzima, împle, braţă

Nivelul morfologic si sintactic: forme temporale arhaice „apa unde-au fost cazut”,

Nivel lexical:

-          limbajul popular, arhaic, regional pentru muritori: „Vină!”, „Dară”, „Da' ce vrei, mări Cătălin?/ Ia du-t' de-ţi vezi de treabă."

-          cult, literar, neologic pentru Luceafăr şi Demiurg: sfera, chaos, genuni, repaos etc.

Nivelul stilistic:

-        antiteza: geniu – om comun

-        epitete: „pământ rătăcitor”, „corăbii negre”,

-        metafore: „chip de lut”,  „foc de soare”, „cercul vostru strâmt”

-        comparatii: „îl înconjor/Ca nişte mări”, „Iar umbra feţei străvezii/ E albă ca de ceară”

-        oximoronul: „mort frumos cu ochii vii”,

-        hiperbola: „venea plutind în adevăr”, „răsai c-o-ntreagă lume”

-        inversiunea: „viclean copil”,

Nivelul prozodic: ritm imabic, rima incrucisata, masura de 7-8 silabe