o poveste destpre prietenie

Intr-o zi calduroasa de vara, in cuibarul cu fan din cotetul gainilor de langa casa bunicului meu, iesi din gaoacea unui ou, un puisor de gaina galben ca un bulgare de aur. Se rostogoli afara din cuibar si anuntandu-si prezenta printr-un piuit anemic, se ridica pe picioarele inca nesigure si pasi afara in ograda sa primeasca botezul soarelui.
Aici se alatura celorlalti puisori in jurul clostii sa faca cunostinta cu fratiorii lui de langa blidul prispei casei. Se trezi impreuna cu ceilalti puisori intr-un tarc de nuiele unde avea sa stea pana ce urma sa creasca destul de marisori pentru a umbla liberi prin ograda insotiti de mama doica si ocrotiti de cocosul ce-i privea cu duiosie din varful unei gramezi de lemne.
Puisorul ce venise ultimul pe lume era tare curios si intr-o zi pleca de langa mama lui hai-hui prin ograda.
Nu merse mult si inaintea lui vazu o namila ce sta lungita pe cele patru labe, ca urechile pleostite si nasul carn.
Acesta, de cum il mirosi, se ridica pe cele patru labe ale sale si-i zise puiului de gaina:
- Unde ai plecat prichindelule asa hai-hui, singur prin ograda mare?
- Am plecat sa cunosc lumea si sa-mi gasesc un prieten, dar matale cine esti de ma intrebi?
- Eu sunt Codita, cainele de paza, si am grija de casa, de ograda, de tot ce este in ea. Dar daca tot iti cauti un prieten, hai sa fim prieteni. Sa mergem sa vezi ograda caci te miros ca esti foarte curios.
- Iata acolo, in balta aceea de noroi se balacesc purceii. Sa nu te apropii de ei ca sunt in stare sa te manance cu puf cu tot. De mine le este frica. Eu ii iau de urechi cand nu sunt cuminti.
Codita ii arata noului si micutului sau prieten ratele, gastele, curcile si ii facu cunostinta cu puii acestora. Dadu ocol ograzii si ii arata proaspatului puisor, unde stau oile si calul cel roib, spunandu-i ca nu e bine sa intre in grajdurile lor.
Reintorsi langa prispa casei, Codita ii spuse prietenului sau:
- Sa nu iesi din ograda nici pe ulita si nici spre poiana din spatele casei, caci te pandesc multe pericole. Sa asculti de mama ta si fereste-te de uliu.
- Cine este acesta? intreba mirat puiul de gaina.
- Este o pasare de prada, care vine de sus din cer, inhata puii si-i duce in cuibul sau din padure, unde ii mananca. Cand auzi gainile cotcodacind sau curcile agitandu-se sa stii ca uliul da tarcoale si trebuie sa te ascunzi sub cotet, sub caruta sau sub sopron. Deasemeni daca auzi ca eu latru sa nu iesi din cotet, caci dihorul sau vulpea sunt pe aproape, dar sa stii ca eu le vin de hac daca ii prind in ograda.
Trecu vara, trecu iarna si primavara si puiul de gaina era de acum un cocosel puternic si gandi ca nu mai are nevoie de povetele prietenului sau Codita.
Iesind printr-o gaura din gard, pasi tantos prin poiana din spatele casei spre paraul ce curgea lin in apropiere. Se invatase sa scormoneasca pamantul ca sa caute rame si alte ganganii bune de ospatat.
Preocupat de cautarea de rame si gandaci, nu baga de seama ca spre el se strecura tarandu-se prin iarba, un dihor flamand.
Tocmai se pregatea sa sara asupra cocoselului neascultator, cand dihorul se trezi apucat de gat, sugrumat si trantit de pamant. Speriat, cocoselul cel neastamparat se intoarse sa vada ce se intampla si vazu pe prietenul sau Codita, care ajunsese in fuga la timp pentru a-l salva.
- Cum ai venit asa repede? Iti multumesc ca m-ai scapat de la o moarte sigura!
- Un prieten bun la nevoie se cunoaste, zise Codita.
Intorcandu-se in ograda casei, Codita ii spuse ca un uliu se roteste deasupra satului si deci sa nu mai plece singur. Nu trecu mult si veni vara.
Vazand intr-o zi poarta deschisa, cocoselul cel curios pasi spre soseaua ce trecea prin fasa casei, dar nici nu apuca sa se departeze pe asfaltul lucios, ca o aratare cu patru roti trecu ca vijelia si bietul de el fugi repede in ograda, unde dadu nas in nas cu Codita.
- Ti-am spus sa nu iesi pe ulita mare pe unde trec masinile si te pot face terci sub rotile lor. Daca vrei totusi sa treci peste strada, te uiti mai intai in stanga, apoi in dreapta si dupa ce te-ai asigurat ca nu vine nimic din nici o parte, traversezi drept si in pas vioi, dar nu alergand, asa cum invata orice copil la scoala. Strada pe unde circula masinile sau carutele nu este nici loc de plimbare, nici de joaca.
Mai trecu ce mai trecu o vreme si cocoselul prinse glas si invata sa cante: ?cucurigu! cucurigu!", odata cu ceilalti cocosi mai mari sau mai mici din sat.
Ca sa arate cat de tantos este, intr-o dimineata, cand ziua lua locul noptii, sau cum spun gospodarii, se crapa de ziua, se urca pe pervazul ferestrei si incepu sa strige cat il tinea gura:
- Cucurigu! cucurigu! nu mai zaboviti in pat!
Dar nu apuca sa strige de doua ori, ca se trezi tras de aripi jos de prietenul sau Codita.
- Nu fi necivilizat. Poti canta si in cotet sau pe gramada cu lemne, dar nu sub fereastra gospodarului! Orice bun si harnic gospodar te aude si de acolo caci pentru el ziua de munca tine de la cantatul cocosilor pana la culcatul gainilor.
Asa se si spune in popor: "omul harnic se culca odata cu gainile, dar se scoala la cantatul cocosilor". Numai la oras unii pierd noptile si mai dorm taica pana soarele le bate in geam, caci copii trebuie sa se duca la scoala. Numai cei mici dorm mai mult ca sa creasca mari si voinici.
- Esti un prieten adevarat, zise cocoselul, de la tine am invatat multe lucruri bune.
- Da, zise Codita, de acum esti un cocos in toata firea, ai gheare, ai cioc puternic, ai grija de cei mici si apara-i la primejdie. Pandeste mereu cerul cand este senin, ca poate veni uliul si sa ciulesti urechile la zgomotele noptii caci poate veni hotul, dihorul sau vulpea. Tu trebuie sa dai alarma. Oricum eu o sa-ti sar in ajutor.
Intr-o zi de vara, la fel de calda ca cea in care el cobora pentru prima oara din cuibar, in timp ce calca tantos prin curte, observa o umbra si vazu pe cer un uliu ce dadea tarcoale. Dadu alarma si urmari ca puii sa se ascunda care pe unde apuca. Un pui de rata fugind, calca stramb si cazu. Uliul se repezi sa-l inhate, dar cocosul nostru atent, ii sari in spate si-l prinse in gheare, lovindu-l puternic cu ciocul in cap.
La randul sau, Codita veni in fuga si apucandu-l de gat dadu cu el de pamant pana-i sarira penele si ramase lat. Il lua in gura si se retrase la umbra unei clai de fan ospatandu-se in lege. Apoi, ca orice caine civilizat, spuse prietenului sau:
- Multumesc pentru masa, esti un cocos adevarat!
Si azi cocosul cel pintenat si cainele Codita sunt buni prieteni.

Despre Grizzly Man

Ursul grizzly (denumit pe scurt și grizly, Ursus arctos horribilis) trăiește în America de Nord făcând parte din familia ursului brun.

Ursul Grizzly este foarte asemănător cu ursul negru, diferențele fiind de comportament (este mult mai agresiv, de unde și numele latinesc de Ursus arctos horribilis), blana nu este la fel de deschisă ca a ursului negru și este, în special, un animal nocturn, foarte rar ieșind din bârlog în zori. Fiind un mamifer pe cale de dispariție, ursul grizzly este întâlnit doar în Parcul Național Yellowstone din America de Nord. Se hrănește cu cadavre de bizon sau pui de elan, mai alesprimăvara. În rest, consumă iarbă, semințe, fructe de pădure, rădăcini, diferite plante și furnici. Perioada de hibernare este mult mai lungă decât a altor urși, în acest timp având loc și nașterea puilor (între 1 și 4), mici, cu corpul acoperit de o blană mică și rară, având o greutate de jumătate de kilogram.

Un urs grizzly poate mânca într-o zi mai mult de 200.000 de fructe de pădure.

Luceafarul de mihai eminescu

-          apare în 1883 în Almanahul Societăţii, „România Jună”

-          este în acelaşi an reprodus în „Convorbiri literare"

Geneza: izvoarele de inspiraţie ale poemului sunt diverse şi complexe

1. folclorice: basmul românesc Fata în grădina de aur, ccules şi publicat de Richard Kunish, prelucrat de Eminescu iniţial într-un poem purtând acelaşi titlu (O frumoasă fată, de împărat, izolată de tatăl ei într-un castel captează atenţia unui zmeu care se îndrăgosteşte dc ea. Ea se sperie de nemurirea acestuia şi-l respinge, cerându-i să se întoarcă la, ea doar dacă poate deveni muritor. Zmeul merge la Dumnezeu căruia iî cere să-1 dezlege de nemurire, dar acesta refuză. Întors pe pământ, o vede pe fată fugind în lume cu un fecior de împărat de care se îndragostise şi furios prăvăleşte o stâncă peste ea, iar pe el îl poartă într-o fabuloasă Vale a Amintirii unde îl lasă să moară de durere)

2. mitologice: motive din mitologia greacă, Indiană, creştină

3. filozofice: ideile filosofice ale lui Arthur Schopenhauer care diferenţia omul comun de geniu potrivit următoarelor trăsături

Geniu	Om comun
Inteligenţă (raţiune pură) Obiectivitate Capacitatea de a-şi depăşi condiţia Puterea de a se sacrifica pentru un ideal Aspiraţia spre cunoaşterea absolută Singurătate Nefericire	Instinctualitate Subiectivitate Incapacitatea de a-şi depăşi condiţia Voinţa de a trăi (instinct de conservare) Orinţa de a se împlini în plan uman/ material Sociabilitate Fericire

4. biografice: propria viaţă transformată în simbol al vieţii boeme a romanticilor în general şi a geniului în particular

Genul şi specia: Este un poem filosofic care prezintă trăsături ale tuturor genurilor literare:

-          genul epic: interferenţa modurilor de expunere – naraţiune şi dialog, prezenţa unui narator, povestirea unor acţiuni la persoana a treia, existenţa unor personaje, construcţia gradată a subiectului pe momente ale subiectului, număr mare de verbe, formule specifice de adresare, formula de introducere a basmului – „a fost odată”

-          genul dramatic: existenta a patru tablouri, succesiunea de scene dramatice dialogate, descifrarea unui conflict prin intermediul dialogului

-          genul liric: elementelor de prozodie şi versificaţie, figuri de stil şi imagini artistice, existenţa unui lirism obiectiv al măştilor (personajele şi chiar naratorul nu sunt decât măşti ale eului liric care se proiectează pe sine în diferite ipostaze)

-          sinteză de specii lirice: alegorie, meditaţie, elegie, idilă, pastel

Tema: problematica omului de geniu în raport cu oamenii comuni (societatea), cunoaşterea şi iubirea: „Aceasta e povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte moartea şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc”

Structura: este alcătuit din patru tablouri cu un număr variabil de secvenţe desfăşurate pe două planuri care alternează şi uneori interferează:

TABLOUL	PLANUL	SECVENŢA	STROFELE
TABLOUL I (1-43) Iubirea dintre Luceafăr şi fata de-mpărat	Terestru/ Cosmic	1.    portretele celor doi protagonişti 2.    întâlnirea şi naşterea iubirii 3.    coborârea angelică 4.    coborârea demonică 5.    hotărârea de jertfă	1-7 8-13 14-24 25-40 41-43
TABLOUL AL II-LEA (44-64) Idila dintre Cătălin şi Cătălina	Terestru	1.    portrele celor doi 2.    lecţia de dragoste oferită de Cătălin 3.    conflictul psihologic dintre iubirea pentru geniu şi cea pentru om 4.    alegerea muritorului	44-47 48-55 56-62 63-64
TABLOUL AL III-LEA (65-86) Marele zbor spre origine şi dialogul cu Dumnezeu	Cosmic	1.    zborul cosmic 2.    haosul şi geneza 3.    rugăciunea şin spaţiul cosmic 4.    inefabilul răspuns	65-66 67-70 71-74 75-86
TABLOUL AL IV-LEA (87-98) Hyperion revine la menirea sa	Terestru/ Cosmic	1.    cadrul natural 2.    rugăciunea omului şi invocarea finală către Hyperion 3.    eliberarea geniului de povara iubirii pământene	87-89 90-96 97-98

 Tabloul I: Debutează cu formula de basm care plasează povestea de iubire într-un timp şi spaţiu general valabile şi sugerează încă de la început irealitatea idilei.

Versurile următoare conturază portretul fetei de împărat care se transformă într-un simbol al tinereţii şi inocenţei. Portretul fetei este concretizat prin intermediul unor superlative şi comparaţii de factură populară care exprimă, deodată, frumuseţea, perfecţiunea - „prea frumoasă fată”, unicitatea - „era una”, sacralitatea -  „Cum e fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele”, dar ni se oferă şi o motivaţie a aspiraţiei ei către superior.

De altfel, fata de împărat poate fi considerată şi un simbol al omului comun care aspiră către împlinire, doreşte să-şi depăşească condiţia strâmtă, limitată de muritor. Astfel, fata îşi îndreată atenţia către Luceafăr, de care se simte atrasă tocmai datorită superiorităţii şi nemuririi lui. Atracţia este reciprocă, Luceafărul regăsind în fată modalitatea de relevare a sentimentelor umane necunoscute lui, o cale de cunoaştere şi implicit de desăvârşire. Întâlnirea celor doi are loc în oglindă, în somn, în vis, spaţii ale nonrealităţii sugerând imposibilitatea unei întâlniri reale.

   Fata rosteşte două chemări iar Luceafărul se smulge din sfera sa si se întrupează din cer şi mare într-un „tânăr voievod” şi din noapte şi soare într-un „mort frumos cu ochii vii” un zburător angelic şi demonic care o sperie prin nemurirea lui, astfel încât fata îi refuză cererea de a-l urma (intuind că aceasta înseamnă moartea) şi îi cere la rândul ei să devină muritor.  Fluxul alegoric din prima parte a poemului se încheie cu decizia Luceafărului de a recurge la sacrificiul suprem, de a-şi jertfi nemurirea

Tabloul al II-lea descrie o idilă pământească între fata de împărat devenită Cătălina şi Cătălin.  La polul opus Luceafărului şi chiar fetei de împărat, Cătălin este „viclean copil de casă”, „Băiat din flori şi de pripas,/
Dar îndrăzneţ cu ochii”, reuşind să o înveţe pe fată meşteşugul iubirii, după modelul vânătoului şi schimbând traseul privirilor ei dinspre „în sus” către „în jos”. Fata ajunge astfel să-şi piardă unicitatea devenind „frumoasă”, „mândră”, „copilă”, „Cătălina” - nume asemănător cu al muritorului tocmai pentru a demonstra asemănarea celor doi. Ei sunt exponenţi ai aceleaşi lumi, simbolul perechii în plan uman.

Când fata conştientizează asemănarea de structură şi de ideal cu muritorul Cătălin acceptă dragostea acestuia uitând „visul de luceferi”.

Tabloul al III-lea cuprinde calatoria Luceafarului printre stele si convorbirea cu Demiurgul (materia universală, superior organizată, absolutul).

Prima secvenţă suruprinde zborul cosmic, cuprinzând o viziunie cosmică grandioasă, depăşind cu mult cunoştinţele comune ale contemporanilor lui Eminescu: viteza cu care zboare Luceafarul este viteza Luminii: "Căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe", spaţiul cosmic este într-o perpetuă cosmogonie: „Vedea ca-n ziua cea dentâi/ Cum izvorau lumine”, elementele sunt dominate de forţa de atracţie care nu lasă loc dezordinii: „O sete care-l soarbe”

Poetul materializeaza ideile abstracte, surprinde concret ideea originii lumii, a infinitului, a forţelor cosmice:  viteza luminii este concretizat prin fulger: "Parea un fulger neîntrerupt / Ratacitor prin ele", naşterea universului  prin apariţia luminii, haosul prin vai si dealuri: „Şi din a haosului văi”

Peisajul cosmic scapă oricărei determinări temporale şi spaţiale, pentru ca Luceafărul reface in sens invers istoria creaţiei: "Caci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaste, /Şi vremea-ncearca în zadar / Din goluri a se naste // Nu e nimic si totusi e / O sete care-l soarbe, / E un adânc asemene / Uitarii celei oarbe."

Spatiul unde traieste demiurgul este infinitul, neantul adânc, ca abisul uitarii, caracterizat de groaza propriului vid si de setea de absorbtie. Luceafarul este un urias ce strabate luminile de stele, depaseste creatiunea, e mai presus de spatiu, timp, moarte, si prin aceste asemanari egal cu demiurgul. Umanizarea Luceafarului se realizează printr-un singur cuvânt - "dor" din versul: „El zboară, gând purtat de dor".

A doua secvenţă surprinde convorbirea cu Demiurgul, stabilind încă de la început condiţia de fiinţă sortită eternităţii, eternitate pe care însă nu o mai doreşte: " De greul negrei vecnicii/ Parinte, ma dezleaga". El nazuieste catre uman, către statutul de fiinţă muritoare, singura capabilă de cunoaştere prin iubire: "Reia-mi al nemuririi nimb / Si focul din privire/ Si pentru toate sa-mi în schimb/ O ora de iubire”. Motivul orei de iubire este frecvent întâlnit în lirica eminesciană, surprinzând condiţia superioară a omului de geniu, singurul capabil de sacrificiul suprem pentru implinirea unui ideal. Motivul apare si in poemele Pe lângă plopiii fara sot: „O ora sa fi fost amici/ Sa ne iubim cu dor/ S-ascult de glasul gurii mici/ O ora si sa mor” sau in Sara pe deal: „ Astfel de noapte bogata/ Cine pe ea n-ar da viata lui toata”

Refuzul  Demiurgului este dublu motivat.

 Luceafarului îi este refuzata cerearea pt. ca el face parte dintr-un întreg, pe care l-ar descompune. Lumea insasi ar trebui sa moara, ar însemna ca însusi Demiurgul sa se atinga pe sine, sa isi nege perfectiunea: „Îti dau catarg langa catarg/ Ostiri spre a strabate/ Pamantu-n lung si marea-n lat/ Dar moartea nu se poate”.

În discutia cu Demiurgul, Luceafarul primeste pt. prima data numele de Hyperion care în limba greaca (hype-ion) înseamna cel care merge deasupra si care reprezinta omul ca fiinta morala superioara. (În mitologia greaca, spune Hesiod, Hyperion este considerat fiu al cerului, tata soarelui si al lunii. Dupa Homer el este un titan ucisi si care ar fi devenit însusi soarele - lumina , intelepciunea).

Pe de alta parte, cererea lui Hyperion este refuzată si datorita absurditatii dorintei unei conditii inferioare. Este astfel realizata antiteza intre lumea oamenilor comuni si lumea fiintelor superioare: „Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte”, în timp ce „piară oamenii cu toţi, S-ar naşte iarăşi oameni./ Ei numai doar durează-n vânt/ Deşerte idealuri /.../ Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte/ Toti se nasc sprea a muri/ Si mor spre a se naste”

Imposibilitatea  de a mai cobori  treptele de oraganizare ale materiei universale il determina pe Demiurg sa ii ofere in schimb orice ar putea constitui marirea umana: intelepciune, har artistic, putere: „Cere-mi – cuvantul meu dentai -/ Sa-ti dau intelepciune?” „Vrei sa dau glas acelei guri/ Ca dup-a  ei cantare/ Sa se ia muntii cu paduri/ Si insulele-n mare?” „Ti-as da pamantul in bucati/ Sa-l faci imparatie// Iti dau catarg langa catarg/ Ostiri spre a strabate/ Pamantu-n lung si marea-n larg”

 Dialogul ia sfârsit prin sublinierea de catre demiurg a inutilitatii sacrifiului: "Si pentru cine vrei sa mori?/ Întoarce-te, te-ndreapta/ Spre-acel pamânt ratacitor/ Si vezi ce te asteapta"

Tabloul al IV-lea surprinde idila pamanteasca dintre Catalin si Catalina, intr-un cadru romantic, accentuand ideea implinirii aspiratiei spre fericire a perechii pamantene. Atmosfera este feerica, intima protectoare pentru cei doi tineri, recreata prin intermediul unor motive tipic romantice, specific eminesciene: sara, luna, tramurand din apa, cranguri, mandri tei. In acest cadru ne este relevat un altfel de Catalin decat cel jucaus din cel de-al doilea tablou. Seriozitatea lui Catalin  este simbolica, eul liric sugerand metamorfoza barbatului prin dragoste. Barbatul comun, intamplator, devine barbatul unic prin dragoste: „Durerea mea o curma/ Caci esti iubirea mea dentai/ Si visul meu din urma”

Imaginea tradarii este de fapt o revelatie a schimbarii specific umane sub impulsul timpului care nu lasa nimic identic cu sine. Nimic nu ramane la fel. Totul este dominat de miscare, de schimbare, de moarte

A treia invocatie a Luceafarului semnifica dorinta fiintei pamântene de a-si prelungi fericirea prin protectia unei stele cu noroc: „Cobori in jos, luceafar bland/ Alunecand pe-o raza/ Patrunde-n codru si in gand/ Norocu-mi lumineaza”

Refuzul Luceafarului este de fapt constatarea diferentelor fundamentale între cele doua lumi: chip de lut – nefiinta capabila de orice forma, cercul stramt – nemarginire, norocul – determinare, mortalitate – nemurire, caldura/ pasiune/ schimbare – rationalitate/ raceala/ identitate cu sine: „Ce-ti pasatie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?// Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece”

Finalul este tipic schopenhauriean. Tonul nu este de amărăciune sau de tristeţe, ci de seninătate rece a fiinţei care şi-a înţeles statutul superior şi însingurarea.

Particularităţi stilistice:

Poemul eminescian este o capodoperă nu numai prin profunzimea ideilor, ci şi prin perfecţiunea formei , prin acea potrivire fără greş a cuvintelor limbii române, astfel:

Nivelul fonetic: prezenta unor fonetisme specific moldovenesti, cu valente arhaice: răzima, împle, braţă

Nivelul morfologic si sintactic: forme temporale arhaice „apa unde-au fost cazut”,

Nivel lexical:

-          limbajul popular, arhaic, regional pentru muritori: „Vină!”, „Dară”, „Da' ce vrei, mări Cătălin?/ Ia du-t' de-ţi vezi de treabă."

-          cult, literar, neologic pentru Luceafăr şi Demiurg: sfera, chaos, genuni, repaos etc.

Nivelul stilistic:

-        antiteza: geniu – om comun

-        epitete: „pământ rătăcitor”, „corăbii negre”,

-        metafore: „chip de lut”,  „foc de soare”, „cercul vostru strâmt”

-        comparatii: „îl înconjor/Ca nişte mări”, „Iar umbra feţei străvezii/ E albă ca de ceară”

-        oximoronul: „mort frumos cu ochii vii”,

-        hiperbola: „venea plutind în adevăr”, „răsai c-o-ntreagă lume”

-        inversiunea: „viclean copil”,

Nivelul prozodic: ritm imabic, rima incrucisata, masura de 7-8 silabe

PASOPTISMUL

A reprezentat mişcarea politică şi culturală desfăşurată în perioada 1830 – 1860 care îşi ia numele de la Revoluţia de la 1848) şi promovează idea de unificare culturală a ţărilor române. Cei mai de seamă reprezentanţi ai paşoptismului, oameni de cultură adevăraţi, au fost şi revoluţionari: Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Alecu Russo, Costache Negruzzi, Ion Heliade Rădulescu, V. Cârlova, D. Bolintineanu, Nicolae Bălcescu.

Revistă reprezentativă pentru această mişcare cultural a fost “Dacia literară” care apare la Iaşi pe 30 ianuarie 1840 şi cuprinde ideile paşoptiştilor.

            Titlul revistei este semnificativ pentru idealul paşoptiştilor - dorinţa de unitate naţională într-o epocă în care cele trei provincii româneşti erau încă separate. Literatura şi cultura, în general, pot fi privite ca un mijloc de realizare a unităţii de gândire, unitate care precedă în mod firesc unificarea politică. Aşadar, „Dacia” sugerează unificarea şi unitatea celor trei provincii, iar „literară” face referire la caracterul revistei.

Articol Introducţie la Dacia literară semnat de Mihail Kogălniceanu surprinde idealurile paşoptiştilor, dar şi trăsăturile romantismului European, fapt pentru care această revistă a fost considerată manifestul literar al romantismului românesc.

Structura revistei a fost prezentată în debutul articolului Introducţie: „În partea dintâi vor fi compuneri originale a conlucrătorilor foaiei; partea a doua va avea articole originale din celelalte jurnaluri româneşti. Partea a treia se va îndeletnici cu critica cărţilor nouă ieşite în deosăbitele provincii a vechii Dacii. Partea a patra, numită „<Telegraful Daciei>, ne va da înştiinţări de cărţile ce au să iasă în puţin, de cele ce au ieşit de sub tipar, relaţii de adunările învăţaţilor români, ştiri despre literatorii noştri şi, în sfârşit, tot ce poate fi vrednic de însemnat pentru publicul român.„

Structura revistei este, aşadar, următoarea: opere literare originale ale scriitorilor paşoptişti, articole şi scrieri reproduse din publicaţii din alte zone ale ţării, articole critice la adresa operelor nou apărute; informaţii asupra evenimentelor cultural si noilor apariţii editorial.

Articolul va prezenta, de asemenea, obiectivele revistei, între care, cea mai important rămâne promovarea unei literaturi naţionale, originale: „<Dacia>, afară de compunerile originale a redacţiei şi a conlucrătorilor săi, va primi în coloanele sale cele mai bune scrieri originale ce va găsi în deosebitele jurnaluri româneşti”.

Mihail Kogălniceanu sintetizează, patru idei, de fapt, idealurile literare ale scriitorilor paşoptişti. În primul rând, se dorea combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre. Îngrijorat de sărăcia literaturii române, ale cărei opere se puteau număra pe degete, Ion Heliade – Rădulescu lansase anterior un apel încurajator către tinerii scriitori: „Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!”. Interpretînd îndemnul din punct de vedere cantitativ, multe publicaţii ale epocii au încurajat o literatură mediocră, adesea imitată după creaţii siropoase occidentale. M. Kogălniceanu avertizează asupra pericolului unei astfel de literaturi, care elimină valorile şi orientează gustul cititorilor către nonvaloare: „Dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional. Această manie este mai ales covârşitoare în literatură. [...] Traducţiile însă nu fac o literatură.”

În al doilea rind, se doreşte crearea unei literaturi naţionale originale. În loc să-i imite pe scriitorii străini, românii ar putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din istorie, natură şi tradiţii şi obiceiuri. Preluată din estetica romantică europeană, această recomandare se va regăsi în operele paşoptiştilor (ex. Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi dezvoltă tema istoriei naţionale, Pastelurile lui Vasile Alecsandri – natura, Zburătorul, de Ion Heliade–Rădulescu – folclorul): „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii”.

Paşoptiştii luptă pentru unitatea limbii: „Ţălul nostru este realizaţia dorinţei ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”. Paşoptiştii încearcă să formuleze normele limbii literare, respingînd exagerările latiniste şi pledînd pentru introducerea alfabetului latin şi pentru scrierea fonetică.

Nu în ultimul rând era necesară dezvoltarea spiritului critic. Ei doresc să creeze un sistem de valori pentru publicul român, astfel M. Kogălniceanu introduce conceptul de critică obiectivă, subliniind că analiza critică se va face numai asupra operei, fără a se ţine cont de statutul social al scriitorului sau de valoarea operelor sale anterioare: „Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana.”

În ceea ce priveşte considerarea articolului drept manifestul literar al romantismului românesc, se poate aprecia că surprinde câteva trăsături de bază ale esteticii romantice: libertatea de imaginaţie, abordarea unor teme precum istoria şi natura, apelul la folclor, tradiţii şi obiceiuri în literatură.

Trebuie specificat, însă, că, deşi romantismul ia amploare în literature română paşotistă, trăsăturile romantice se vor împleti, mai în toate operele literare, cu trăsăturile clasicismului.

Aşadar, “Dacia literară” se doreşte „o foaie românească” care se îndeletniceşte numai cu literatura, condamnă imitaţiile şi traducerile, promovează realizarea unor compuneri originale inspirate de istoria patriei, natura ţării noastre, tradiţiile şi obiceiurile românilor, evaluează literatura prin intermediul unei critici obiective, doreşte unificarea limbii române literare şi promovează romantismul.